Calea spre fericire

Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată n-am putut să o întâlnesc întruchipată într-o făptură reală. Așa încât, am rămas la modul meu de a trăi Iubirea. Revărsându-o în toate ființele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aștepta umplut...
La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă. a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un om păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Și am înțeles atunci că : „Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare...”„Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic.”
Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu deînțeleasă de oameni, dar sunt convins că este singura care duce spre Fericire. Și dacă privesc la Viața mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele și greșelile săvârșite, dar sunt fericit că Dumnezeu mi-a arătat calea, întărindu-mi credința spre desăvârșirea Iubirii și spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul și cu mintea luminată de adevăr. Iar dacă-mi văd iubita, o văd curată la suflet, întâlniți în Hristos.

(Fragment din Calea spre fericire, Valeriu Gafencu, Aiud, 7 martie 1946)