Doamne Iisuse Hristoase...

A doua dumincă din Sfântul și Marele Post a fost dedicată, de Biserică, Sfântului Grigorie Palama, numit teologul luminii dumnezeiești necreate și părintele isihasmului. Isihasmul are în centru rugăciunea inimii sau a minții...Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

[...]Rugăciunea în Numele lui Iisus ne unește treptat cu El. La început putem să nu știm „Cine este Acesta”: suntem pur și simplu conștienți de puterea ce vine de la El. Dar progresul duhovnicesc atârnă de o recunoaștere tot mai mare a păcătoșeniei noastre. Atunci când devenim atât de sensibili la distanța ce ne separă de Dumnezeu, încât totul devine chin și disperare- atunci începem cu adevărat să chemăm Numele lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru...„Iisuse, mântuiește-mă.![...]Dumnezeu a suflat răsuflarea Sa în om și de aceea ne simțim atrași spre El. Suntem chinuiți de dorul de a-L ajunge, de a fi uniți cu El în veci. El ne cheamă, ne așteaptă cu iubire. Această sete după Dumnezeu colorează întreaga noastră viață. Și în această stare vom continua să rămânem până în ziua morții noastre.[...]Când rostim Numele lui Iisus Hristos, chemându-L să Se unească cu noi, El, Care e atotprezent, ne aude. Intrăm într-un contact viu cu El.[...]Pentru ca practica rugăciunii să conducă la rezultate despre care părinții și povățuitorii noștri vorbesc cu atâta entuziasm, e esențial să urmăm învățăturile lor care cer, întâi de toate, credință desăvârșită în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și, în al doilea rând, recunoașterea că ne aflăm în primejdie de moarte. Cu cât e mai smerită părerea noastră despre noi înșine, cu atât mai ușor se înalță rugăiunea noastră spre Dumnezeu. De îndată ce ne pierdem smerenia, orice efort ascetic e anulat. Dacă mândria, critica sau neprietenia lucrează în noi, Domnul stă departe de noi.[...]Este vital pentru noi toți ca prin ani lungi de rugăciune să transformăm până într-atât natura nostră căzută, încât să putem fi sfințiți de Adevărul revelat nouă, încă înainte de plecarea noastră din această lume. Imensitatea sarcinii noastre înfricoșează inima. Efortul ascetic prelungit ne arată că tot ceea ce se spune în revelația evanghelică se referă la un plan mai înalt. Lumina Dumnezeirii se reflectă în planul pământesc ca poruncă de a iubi pe vrăjmașii noștri și de a fi desăvârșiți precum Tatăl nostru desăvârșit este. Cum va fi oare cu putință să ascultăm de această poruncă dacă nu sălășluiește întru noi Însuși Cel ce ne-a dat această poruncă? De aici strigătul nostru: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul![...]
(Fragment din capitolul RUGĂCIUNEA LUI IISUS ca rugăciune pentru toate stările omului, Rugăciunea-experența vieții veșnice, Arhimandritul Sofronie)