Strugurele Sfântului Macarie

Pentru că suntem aproape de Postul Sfintelor Pătimirii ale Domnului Iisus Hristos ne-am hotărât să vă punem înainte o povestioară care ilustrează foarte bine scopul postului: sporirea iubirii de aproapele și de Domnul. Povestea se numește Strugurele Sfântului Macarie.

Trăia odată în pustia Egiptului un părinte cu numele Macarie. Acesta era cunoscut în toată țara pentru faptele bune pe care le făcea și multă lume venea la el după sfat. Deoarece în acea pustie mai locuia încă un părinte Macarie, pe acesta despre care vom vorbi, toți l-au numit Orășeanul, din cauză că provenea din vestita cetate a Alexandriei. Sfântul Macarie era de acum bătrân și conducea o mănăstire de călugări atunci când s-a petrecut întâmplarea pe care o vom povesti.
Într-una din zile, a venit la Sfântul Macarie un om oarecare și i-a adus un strugure copt și bine mirositor. Trebuie să știm că în pustie călugării nu aveau de unde culege struguri, deoarece acolo e arșiță mare tot timpul, nisip cât vezi cu ochii și plantele lipsesc aproape cu desăvârșire. Omul s-a gândit că îi va face o mare bucurie părintelui Macarie aducându-i acel strugure care este atât de prțios în pustie, unde nici măcar apa nu e îndeajuns. Sfântul a luat strugurele și a mulțumit oaspetelui pentru dragostea arătată. Rămas singur în chilia sa , pârintele Macarie s-a gândit să mănânce strugureșe acela frumos care îl îmbia cu mireasma lui plăcută. Dar când a vrut să rupă o bobiță și-a adus aminte de întreaga obște de călugări pe care o conducea și s-a gândit că și ei ar fi vrut, desigur, să guste dintr-un asemenea strugure . Ce să facă sfântul? Să-l mănânce singur n-a mai vrut, deoarece gândul la ceilalți călugări îl făcu să se simtă zgârcit și lacom. „Oare eu sunt chiar atât de mic la suflet, încât să mănânc acest strugure singur, în timp ce alți frați rabdă de sete? Nu voi face aceasta!”- și-a zis părintele în sinea sa. Și, tot gândindu-se ce să facă cu acel strugure, SFântul Macarie hotărî să-l dea primului venit. Nu trecu multă vreme și iată că un călugăr bătu la ușa părintelui Macarie. Văzându-l, păritele s-a bucurat și , după ce a vorbit cu el, a scos strugurele și i l-a dat, zicându-i:„ Iată, frate, , primește de la mine acest strugure, că eu sunt bătrân și am stomacul bolnav, așa că nu pot mânca struguri.” Sfântul mAcarie a zis pricina bolii doar pentru a-l face pe frate să primească darul, căci și el ar fi gustat măcar o bobiță din acel rod atât de arătos și de bine mirositor. Fratele a luat strugurele și s-a dus multumind la chilia sa.
Însă câns ajuns în chilie și avrut să mănânce strugurele, tânărul călugăr a avut același gând ca și Sfântul Macarie:„Cum voi mânca eu singur acest strugure, în timp ce alți frați rabdă de sete?Mă voi duce și i-l voii da unui frate bolnav.” Călugărul a ieșit și s-a dus la un frate pe care îl știa mai bolnăvicios:„El are mai mare nevoie decât mine de strgure”- își zise în sinea sa.
Dar s-a întâmplat că nici călugărul bolnav n-a ținut strugurele pentru sine, ci s-a hotărât să-l dea altcuiva. Așa a trecut strugurele de la un călugăr la altul, căci fiecare se gândea la ceilalți nu la sine. Spre seară , unul din călugări, care tocmai primise în dar acel strugure minunat de la un alt frate, s-a gândit în sinea sa:„ Ce strugure frumos! Cum de a ajuns el în această pustie arsă de soare și lipsită de verdeață? Mă voi duce să-i dau strugurele părintelui nostru Macarie, pentru că el e bătrân și are nevoie mai multă de o hrană ca aceasta decât mine, care sunt tânăr și puternic.” Zicând acestea, călugărul a ascuns strugurele sub haină și s-a dus cu el la chilia Sfântului Macarie. Când a văzut Sfântul Macarie strugurele mult s-a minunat , căci l-a recunoscut îndată. Era chiar strugurele pe care el, primindu-l în dar, l-a dat unui frate. S-a mirat , pentru că fratele care i-a adus strugurele înapoi era altul decât cel de dimineață. Sfântul și-a dat seama de cele întâmplate, cum că frații n-au voit niciunul să țină strugurele pentru sine și l-au dat de la unul la altul, iar acum strugurele s-a întors înapoi la el. Prefăcându-se că nu știe nimic, Sfântul Macarie a luat strugurele și a mulțumit, minunându-se de câtă dragoste au dat dovadă călugării din obștea sa, deoarece nimeni nu s-a gândir la sine, ci fiecare la ceilalți.
Rămas singur, părintele Macarie a luat strugurele, zicându-și:„ De vreme ce nici unul dintre frați nu a mâncat acest strugure, cum îl voi mânca eu, care le sunt părinte și învțător?” Și, zicând acestea, a dus strugurele și l-a pus pe o piatră. O pasăre a venit ducându-l puișorilor ei. Așa a sfârșit strugurele SFântului Macarie.
( Din Micul Pateric, Savatie Baștovoi)